-Sa inotam spre linia orizontului! Sa mergem pe podul de lumina!
-Stai! Nu!
-Nu? Cum nu?
Suntem pe nisip. Niciun val, nicio unda. Totul este in perfect echilibru, in acea armonie considerata intangibila, utopica. Pasim usor pe mal. Ne apropiem de mare. Simtim cum fiecare celula ne este inundata de iubire. O las in urma. Ii e teama. Nu stiu de ce. Nu am cum sa o inteleg. Nu ma pot gandi la asta acum, cand simt cum marea ma imbratiseaza, cum ma primeste cu atata deschidere, cum ma accepta atat de usor si cum ma binecuvanteaza. Plutesc... sunt pe podul de lumina. Inot spre linia orizontului. Libertate? Eternitate? Divin? Ce goale sunt cuvintele! Oare se poate exprima in cuvinte acest plin pe care-l traiesc, acest tot care sunt? Arunc o privire spre mal. Inca nu a intrat in apa. Nici acum. Imi zboara gandul la antimaterie. Ce moment ti-ai ales si tu, mai ratiune! Uit. Am uitat de tot acum.
Am atins linia orizontului
No comments:
Post a Comment