Caruso

 
Seara, 2 oameni pe strada vorbesc deschis, destul de sonor.
-Care-i cel mai imporant lucru pentru tine in viata asta?
(un altul se opreste, le spune sa continue, fiind evident interesat de subiect)
-Pentru mine e Biblia, scrierea sfanta, singurele cuvinte pe care ni le-a lasat Mantuitorul nostru.
-Pentru mine e Iisus, singura dovada ... bla bla bla.
Cel de-al treilea om spune:
-Pentru mine e iubirea.
-Ce intelegi prin iubire?
-Totul. Eu, tu, el. Dumnezeu.
-Stai asa. Tu te crezi Dumnezeu?
-Dumnezeu e in noi. Deci da, putem afirma si asta.
-El a spus ca suntem si noi, dar a scris cu d mic in Biblie.
Se disting chicotele celui de-al 3-lea, iar mirarea se zugraveste pe chipurile celorlati odata cu inasprirea trasaturilor si ceva dispret pe care nu-l ascund. Acesta continua:
-Dumnezeu nu e o persoana. Nu e in cer. Nu e departe de noi. Este in fiecare lucru, persoana, imprejurare, situatie. Este totul si este in tot.
-Vrei sa spui ca este si intr-un buddhist, islamist...?
-Desigur.
-Dar este blasfemie! Esti lipsit de dumnezeu. Stii ca singurul care s-a jertfit pentru noi a fost Iisus? Pentru toata lumea. Cine a mai facut asta in alte religii?
-Nu ai nevoie de o religie pentru a gasi o persoana care se sacrifica pentru noi. Ai auzit de razboi? Uite ce se petrece aici.   



-In fiecare zi, oamenii mor pentru alti oameni, pentru o cauza, sau poate pentru credinta voastra (referire la razboaiele sfinte). Fara rost, desigur, asta-i cel mai trist. Pe ce credeti ca s-au cladit natiunile? Pace si dragoste? Multa credinta? E doar manipulare.
-Ai citit ce scrie in versetul -...
-Versete?! Sa aruncam o privire in realitate. Ce vedeti aici?

 

-E un soldat, tocmai venit de pe front. Are doua ore la dispozitie. Le foloseste pentru a-i citi copilului sau o poveste inainte de culcare. Acesta nu stie daca maine va mai fi sau daca isi va mai vedea copilul. Imi vorbiti de Dumnezeu. Imi spuneti ca nu e cu mine. Imi spuneti ca e o persoana undeva sus care ne pedepseste cand pacatuim. Da, stiu. Asa scrie in Biblie. Orice v-as spune nu va veti schimba parerea. In ochii vostri voi ramane in continuare un pagan, pe care v-ar placea sa-l vedeti exorcizat sau cel putin avand parte de revelatia pe care sustineti ca ati avut-o. Va credeti iluminati si-mi spuneti ca nu putem vorbi de altceva, atat de lumesc pentru voi precum iubirea. Putem vorbi doar despre Dumnezeu, celelalte lucruri sunt mai prejos. Sunteti atat de habotnici, otraviti de atata indoctrinare si manipulati la scara inalta. Dar tot voi detineti cunoasterea suprema, desigur. Ati invatat zeci de paragrafe biblice pe care le rastalmaciti si le interpretati cum vreti spunand ca Dumnezeu a scris cu litera mica sau cu majuscula. Sunteti penibili si totusi va credeti stapanii tuturor, oamenii de elita ai societatii. Imi spuneti sa aleg calea suferintei, apoi imi spuneti ca voi ajunge oricum in iad. Ma bucur ca nu intalnesc mai des oameni ca voi. Ma bucur sa vad ca inca exista oameni care aleg sa gandeasca. Nu acceptati stiinta si nicio alta parere. Biblia, abecedarul vostru, cartea de referinta, baza tuturor lucrurilor sacre. Si totusi voi sustineti ca traiti in sacru? Imi spuneti ca m-am nascut in profan si continui sa traiesc asa. Dar voi nici macar nu vorbiti direct cu Dumnezeu, nu il simtiti. E undeva sus in ceruri. Da... asa-i. Aveti dreptate. Daca il cautati in exterior, e normal ca va ramane acolo. La fel ca si lumina de-altfel, la fel ca si iubirea (subiect prea mundan, imi cer scuze). Sunteti fericiti, lipsiti de griji, in armonie cu voi si cu toate celelalte lucruri? Nu? Cum nu? Cum se face ca suferiti atat? Dar stati! Nu voi ati spus ca e calea spre iluminare? Acum purati-va crucea.


Imi pare rau ca am dat dovada de atata agresivitate in limbaj, dar a fost o experienta reala. De aceea am fost si inca sunt intrigata de faptul ca unii oameni aleg sa traiasca asa. Imi doresc ca toti sa fie fericiti. Cand intalnesc asemenea oameni, atat de inchisi, care au un scut anti-orice, un firewall de nepatruns, si reactioneaza atat de vehement, fiind ferm convinsi ca ceea ce cred este adevarat si ca nu mai e loc si de alte pareri, tind sa uit ca-i iubesc. Tind sa uit ca imi doresc ca si ei sa fie fericiti. Ma intreb daca am dreptate, daca eu sunt cea care nu este pe ~calea cea dreapta~. Apoi imi amintesc ca iubesc. Imi amintesc ca Dumnezeu e cu mine, in mine, ca nu este un calau si nu ne trimite in iad pentru cele 7 -> ∞ pacate. To be continued.