Statui Vivante

 

Miercuri seara. Agitatie, un compartiment de tren, oameni zgomotosi, grabiti, nerabdatori sa ajunga acasa.  
Ada: -Buna! E liber?
Strain: -Da, sigur, ia loc.
A: -Unde mergi? Eu,...la Sinaia.
S: -Brasov. De acolo sunt. Acum, facultate Bucuresti.
A: -Am inteles. Stii, acum cateva zile, eram prin centrul  vechi. De-abia am reusit sa ma dezlipesc de un violonist. Canta superb! M-a emotionat pana la lacrimi. Inca imi mai rasuna acordurile in minte. Apoi, am ajuns la o statuie... vie. I-am spus ca vreau si eu sa fiu o statuie. Mi-a zambit foarte cald, mi-a facut cu ochiul. Mi-a facut un semn  discret, sa ma apropii. Mi-a dat o bomboana. A fost absolut genial. That made my day!
S (foarte plat, deloc interesat): -Dragut.
A (foarte entuziasmata, cat sa pice de pe scaun, spre surprinderea strainului): -Stiu ce am de gand sa fac! Nu pot sa cred ca nu m-am gandit la asta mai devreme! Ma voi face statuie! De-abia astept sa vina weekend-ul. Va fi superb! Voi tine un adevarat spectacol de pantomima!
S (punandu-si castile in urechi): Mhm...

In trei zile (conversatie telefonica - Ada, in culmea fericirii, vorbind despre festivalul pe care l-a organizat, cu o prietena destul de sceptica, dar care totusi a acceptat sa intre in joc mai mult din complezenta si dintr-un fel de pseudo-obligatie pentru ea)   
-O doamne! O doamne! Chiar facem asta! Va multumesc mult! Nu stiu ce m-as fi facut fara voi. Azi vor veni toate statuile acasa la mine, am vorbit si cu Andreea (o prietena de la teatru din Bucuresti care chiar are habar ce face), e pe drum, ma voi duce sa o iau de la gara in curand. Dar cat de nerabdatoare sunt! Am luat costumele de la Ploiesti! Nici nu stiu cum s-a petrecut atat de repede. Vineri seara am fost la centrul cultural din Busteni si am intrat intr-o camera destul de obscura. Erau destul de multi oameni dubiosi care-mi aruncau priviri si mai dubioase. La inceput a fost destul de incomod, dar pe cat vorbeam mai mult, pe atat li se destindeau fetele si in final mi s-au parut chiar prietenosi. Nu aveau costume, dar s-au apucat sa dea telefoane pe peste tot si au gasit! A fost extraordinar! M-au ajutat atat de mult, in ciuda faptului ca nu eram decat o straina pentru ei. Am cumparat si pudra de talc, mai erau doar doua sticlute! Lucky me!
-Okay, okay! Acum poti sa respiri.
-Da, da, stai sa termin! Asa, dupa cum iti spuneam... Aa da! Am facut si afisele in ultima clipa, acum avem totul. Mai trebuie sa veniti, facem probele de costume, va machiez si mergem. Doamna Cojoc ne asteapta acolo. Ma bucur atat de mult ca i-a placut ideea mea si a facut rost si de aprobarea necesara de la primarie. Dar gata! Nu mai zic nimic. Am terminat. Te-am pupat! Ne vedem la mine intr-o ora!

Meanwhile:
























Peste cateva ore bune, dupa ce s-au machiat, costumat, dupa niste capsuni cu frisca, vin si bere lasate deoparte, multa muzica si buna-dispozitie, o tona de glume si vorbe de duh au ajuns la Peles, de Noaptea Muzeelor.

 A fost genial! La inceput s-au tinut pe pozitii. Au ramas impietriti, aproape tinandu-si respiratia, clipind imperceptibil. Multi oameni au mai speriat sau i-au facut sa rada. Au trecut atatia gura-casca pe langa ei si nu numai. Au mai fost si aceia cu replicile amuzante, cei care le spuneau bancuri si ii faceau sa se cutremure de ras. Well, long story short - they had the time of their lives. Au ajuns apoi acasa la Ada, cu o sete nebuna de viata, toti vibrand pe aceeasi coarda, toti intr-o voce, intr-un gand. Au petrecut pana in zori cu acorduri de chitara, cu povesti vesele si triste, cu mult cantec si mult zambet. S-au mai intors si parintii intre timp. Au fost putin socati, dar s-au conformat repede. Au convenit sa nu-i mai lase pe musafiri sa plece acasa. Am ajuns o familie. Cat de mult m-a emotionat acest gand. In sfarsit o familie... si totul a plecat de la o statuie vivanta si de la o bomboana.