Nori rotunzi

Cum poti numi acea doza grea de luciditate care iti pulseaza in vene de fiecare data cand mai ai atat de putin si esti orbit de fluturari de aripi? Este o ploaie aproape inghetata de ratiune care patrunde in cele mai uscate cotloane ale inimii tale, unde numai praful de stele mai ajunge din cand in cand. Este un fulg aruncat pe un papirus sters de vreme cu care ai scris odata, cu sange rece. Un vis prins intr-o panza aspra si otravita. 

Cum? Nu stii tu povestea asta? 

 

Totul a inceput cand statuile inca se miscau... pe vremea cand exista sinceritatea accea care fie te putea secera cu indiferenta, fie te aducea in vidul beatific. Nu existau cuvinte. Doar sentimente. O lume atat de aproape de utopie, dar totusi distanta. Lumea mea.

Acum am adus-o aici cu mine. Eu nu am gresit planeta... ca un drag prieten de-al meu, care totusi a picat unde trebuie. Totul e altfel la inceput. Ne inecam in cuvinte si suntem sufocati de ganduri solipsiste. Plecam pentru a ne pierde in noi, ajungem sa ne divizam si nu ne mai reflectam nici in apa, nici in foc, nici macar in umbre. 

Nimeni nu e indiferent, nici macar la nivel constient. Toti iubim. Iar eu iubesc. Cum, cati, ce? Nu. Doar iubesc.