Monolog
[...] Asa cred ca se intampla si cu lucrurile cu adevarat importante. Nu neaparat cu persoane,
evenimente, situatii etc. Asta am realizat cand am fost in Anglia. A fost cea
mai intunecata perioada din viata mea. Am avut si ceva ganduri de a-mi lua viata,
si intr-un univers parallel chiar am facut asta. Uneori sunt foarte lucida in
mai multe planuri. Ei bine, m-am plans in plan fizic pentru ce am facut. Stiam
ca o parte din mine am ucis-o pur si simplu cu sange rece si tristete. Simteam cum am murit si nu mi-a
placut. De-asta nici nu e bine sa-ti iei viata. Moartea ar trebui sa fie
orgasmul suprem,o incununare a vietii, acel moment de extaz suprem pe care
il are oricine cand isi atinge apogeul. Dragostea, sexul se fac in doi. Asa e si cu moartea.
Nu iti poti lua singur viata. Poti alege sa faci asta si o poti duce la bun sfarsit,
dar atunci moartea devine oarecum vulgara (e ca si cum ti-ai pata sufletul).
Din acel moment sacru se ajunge la cel mai de jos nivel - la lipsa de iubire a
sinelui, la frica.
Si
astfel pot sa-ti spun ca frica sta la baza tuturor sistemelor
noastre actuale care supun oamenii si ii conduc. Sa luam religia de exemplu.
Vei ajunge in iad daca ... in cea mai simplista varianta a crestinismului fals.
D-zeu te pedepseste daca faci nu stiu ce sau daca nu esti nu stiu cum… si lista continua. Astfel le este indusa
oamenilor frica inca de cand se nasc si sunt hraniti cu niste doctrine
mizerabile care distrug, nu creeaza. La fel a ajuns si iubirea putreda. Iubirea
elibereaza, creste, creeaza. Ei bine, acum la stadiul pervertit in care a ajuns,
si nu ma refer la orgii, la porno sau la S&M (care sunt doar experimentari
ale sinelui in alte ipostaze), ci pur si simplu la relatiile acelea de
inter-dependenta unde oamenii spun ca nu pot trai fara celalalt, unde nu exista
deloc incredere si se suna non-stop, iar cand sunt de fata stau tot in fata
telefoanelor, se controleaza unul pe celalalt si simt ca totul comploteaza
impotriva lor. Simt ca se pot desparti in orice clipa si atunci fac un copil,
se casatoresc si se responsabilizeaza unul fata de celalalt in incercarea
disperata de a nu se mai desparti. Spun ca nu o pot lua de la capat si au
dreptate - unde vor mai gasi ei o victima, un calau sau un salvator pentru a-si
continua jocul de-a iubirea?
Frica
a ajuns sa inlocuiasca iubirea. Oamenii se tem sa nu-si piarda slujba, pe cel
apropiat, sa nu cumva sa nu aiba ce sa puna pe masa a doua zi etc. Toti vorbesc
despre libertatea pe care o au acum, de iubirea neconditionata si de multe alte
lucuri care au devenit miraje pentru ei. Le spui ca esti fericit si se uita la
tine de parca ai fi un extraterestru. Le spui ca iubirea e libera si ca nu
inseamna lanturi si ancore, obligatii si necesitati. Din nou au aceeasi
reactie. Le spui ca banii vin si pleaca. Le spui ca nu e mare lucru sa faci
bani si ca lumea nu gravitateaza in jurul lor. Urmatorul lucru pe care si-l fac
- asigurari, pensii private si credite! Multe credite pentru a-si decupa inca
si mai mult libertatea. Si apoi se intreaba - de ce copilul meu s-a apucat de
droguri? De ce nu are note bune la scoala? De ce nu m-ai vorbeste cu mine? Si
apoi incep sa se planga si sa reproseze tuturor, zilnic de-altfel, faptul ca
viata e grea si ca sunt niste vremuri inca si mai grele. Apoi se martirizeaza
un pic si gata ... povestea s-a terminat. Au ceva bani stransi deoparte, un
copil sau mai multi care poate ii va/ vor ajuta la batranete (caci o data
copilul a fost responsabilitatea lor, iar prin ciclul “normal” al vietii ei
devin acum responsabilitatea copilului), o casa si o masina care ii ingroapa in
credite pe viata, dar spun ca pot sa moara impacati.
Oare
asta a ajuns fericirea? Asta a ajuns lumea noastra extraordinara si omul - omul
care are un potential imens, care isi poate schimba ADN-ul voit si care poate
crea materie din energie haotica? Unde e iubirea? Si de ce au lasat oamenii sa
fie tocmai Iubirea inlocuita de frica?
Te concentrezi atat de mult pe rezultatul care
nici macar nu te bucura pentru mult timp, incat uiti sa privesti in jur. Sa
asemanam viata cu un joc. Vrei sa castigi. Joci si joci mult si bine. Citesti regulile, le
respecti, nu trisezi deloc (sau poate trisezi, dar nu e important), iar in final castigi. Dar apoi realizezi ca
destinatia e aceeasi pentru toata lumea. Toti castigam. Nu conteaza ce cale
alegi, tot acolo vei ajunge. Si atunci ce e faci? Te uiti inapoi, in oglinda
timpului si te vezi alergand, alergand, sarind peste obstacole, punandu-ti
singur altele in drum si apoi te vezi ajungand la sosire poate mai repede
decat ceilalti, dar ce folos? Ce folos daca in drumul tau nu ai vazut soarele
si cerul instelat? Daca nu te-ai lasat mangaiat de vant si daca nu i-ai soptit
sa ti-l aduca aproape pe cel care te iubeste? Daca nu ai plans de dor, daca nu te-ai bucurat cum nu ai mai facut-o decat
cand erai copil si nu stiai mare lucru...?
“...toate
acestea vi le dă iubirea, pentru că, astfel, să vă puteți cunoaște tainele inimii, și astfel să deveniți o parte din inima Vieții.
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veți râde dar nu cu întreaga voastră bucurie și unde veți plânge dar nu în toate lacrimile voastre.
